— Sunt originale. Reclama (Advertising) În clipa aceea, totul s-a estompat. A rămas doar foșnetul propriei mele respirații, ca un ecou scurt într-o cameră prea mare. — Toate? am șoptit, abia îndrăznind să rup liniștea. Reclamă Video (Advertising) — Aproape toate. Două sunt copii, dar restul… Oana, valoarea estimată depășește trei milioane de lei. Și spun asta cu prudență, a continuat el, apăsând pe fiecare cuvânt.
Trei milioane. Mi-am închis ochii și, ca un fulger, mi-a revenit în minte râsul lui Andrei din biroul avocatului. „De unde o să scoți bani? ” rostea cu siguranța unui verdict. Din locul în care n-a privit niciodată cu adevărat, mi-am spus în gând. Din podul casei mele. Marina m-a legat de o casă de licitații cu reputație din București. Oamenii lor au venit la Poieni: au urcat scările vechi, au examinat atent fiecare pânză, au fotografiat meticulos, apoi au schimbat între ei cuvinte în șoaptă, ca și cum nu ar fi vrut să tulbure ceva prețios în aer.
Casa mea — „muzeul”, cum o botezase ironic Andrei — devenea deodată o adresă importantă pe harta lor. În ziua licitației am pornit spre București cu inima strânsă. Nu m-am îmbrăcat fastuos; am ales o rochie simplă, bleumarin, ca să nu uit cine sunt și de unde am plecat. Sala era plină-ochi. Colecționari, investitori, oameni care respirau termeni despre artă cu o gravitate aproape teatrală. M-am așezat într-un colț, fără să încerc să par altceva. Primul tablou s-a adjudecat peste estimare, ca și cum ar fi rupt o barieră invizibilă. Al doilea — și mai sus.
Murmurul s-a densificat, iar privirile s-au agățat de ecranul cu sume. La al treilea, palmele îmi erau umede. Respiram conștient, ca să-mi țin ritmul inimii într-o ordine cât de cât omenească. Sumele urcau în trepte hotărâte. Sute de mii de lei. Apoi, dintr-odată, peste un milion. M-am surprins numărând în minte ca la școală, doar ca să rămân ancorată. La final, totalul a trecut de patru milioane de lei.
Patru milioane. Am ieșit afară și am plâns. Nu pentru bani; lacrimile nu au curgerea lor pentru cifre. Am plâns pentru mine. Pentru femeia care stătuse cândva la o masă, în tăcere, așteptând ca un bărbat să iasă din baie — reducându-se, neștiut, la liniștea ei. Cu banii am făcut întâi ce conta. Am terminat casa, nu doar renovată, ci restaurată cu grijă, cu răbdare, cu respect pentru scârțâitul duios al podelelor. Am păstrat sufletul vechi al locului, așa cum păstrezi o fotografie dragă în portofel.
Apoi am deschis acolo o mică pensiune culturală. I-am spus „La Oana”. În fiecare vară, curtea se umple de râsete și pete de culoare: organizăm ateliere de pictură pentru copiii din sat. Sunt gratuite, așa cum sunt lucrurile pe care ți le-ai fi dorit și tu cândva. Am angajat oameni din Poieni, oameni pe care-i știam pe nume. Am pus bani deoparte cu disciplină. Mi-am luat o mașină modestă, plătită pe loc. Fără rate.
Fără datorii. Fără noduri la stomac. Într-o zi, la aproape un an după divorț, l-am zărit pe Andrei. Întâmplător, într-o cafenea din București — orașul nu te înghite de tot, uneori te aduce față în față cu ce ai lăsat în urmă. Îmbătrânise. Sau poate doar își purta oboseala la vedere. M-a privit îndelung, ca și când ar fi avut de trecut un prag cu ochii. — Am auzit… despre tablouri, a spus în cele din urmă.
Am zâmbit scurt, suficient cât să-i confirm și cât să-mi confirm. — Da. Casa a fost o investiție bună. A deschis gura să mai spună ceva. N-a găsit cuvintele, sau poate n-a mai găsit puterea din spatele lor. Cristina nu era cu el. Am fost eu cea care s-a ridicat prima și a plecat. Afară mirosea a ploaie de vară, din aceea care spală praful și lasă în urmă răcoare și drum limpede.
Am urcat în mașină și am pornit spre Poieni. Spre casa mea. Spre viața mea — conturată, în sfârșit, cu mâna proprie. Uneori, ceea ce pare o pierdere nu e decât începutul căii pe care trebuia să pășești de la bun început. Iar liniștea cu care am întrebat cândva „Cine e Cristina? ” a fost, de fapt, primul meu pas spre libertate. Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.