Viorel s-a ridicat greoi, mormăind în șoaptă. Scaunul a scârțâit sub el. „Ce fel de circ e ăsta? ” a mormăit el, dar râsul i s-a stins. Am apropiat oglinda. Atât de aproape încât putea vedea fiecare por, fiecare șiuvă albă de mustață. „Uită-te bine”, i-am spus. La început, a zâmbit strâmb. Apoi zâmbetul i-a dispărut. Oglinda nu minte.
Nu iartă. Burta i se înfigea în curea ca o prăjitură scăpată din cuptor. Cămașa îi era strânsă sub brațe. Pielea gâtului îi atârna moale, iar ochii, odinioară vioi, păreau obosiți. „Asta e forma unui vultur? ”, am întrebat încet. Nimeni din cameră nu s-a mișcat. Chiar și frigiderul părea tăcut. Viorel a încercat să glumească. „Ei bine, la vârsta noastră…” „La vârsta noastră de ce?
” l-am întrerupt. „Doar la vârsta femeilor? ” Cuvintele mele nu au fost strigate. Au fost clare. S-a așezat. „Timp de treizeci de ani, am gătit, am spălat rufe, am crescut copii, am mers la muncă. Am economisit bani, găleată după găleată. Ți-am călcat cămășile. Ți-am ascultat plângerile. Și nu ți-am spus niciodată că ți-a crescut burta sau că ți-a căzut părul.
” A înghițit în sec. „Pentru că te-am iubit exact așa cum erai”, am continuat. „Nu din cauza aspectului tău. ” Cătălina și-a șters discret o lacrimă. Gabi s-a foit pe scaun. „Dar din moment ce vorbim despre «ordinea naturii»”, am spus, ținând oglinda strâns, „atunci să fie la fel pentru amândoi. ” I-am pus oglinda în mâini. Greutatea ei l-a surprins. A ținut-o o clipă. S-a uitat la sine.
Mult timp, mai mult de o secundă. Mai greu decât era confortabil. Ceva nou a apărut în ochii lui. Nu furie. Nu mândrie. Ci rușine. „Olguța… Glumeam doar. ” „Nu”, am spus. „Ai vrut să mă micșorezi. ” Tăcerea s-a lăsat din nou.
Dar nu mai era rece și rece. Era pură. „Nu sunt o fetiță”, am spus. „Sunt femeia care a fost acolo pentru tine când aveai un salariu de 1. 500 de lei și rate la bancă. Când ne-am mutat în garsoniera aceea mică și am dormit pe o saltea pe jos. Când ți-ai pierdut locul de muncă și nu te-am lăsat să meditezi. ” Vocea mi-a tremurat o clipă. Dar nu m-am oprit. „Dacă nu-ți mai place cum arăt, ai două opțiuni: fie înveți să mă respecți, fie înveți să trăiești fără mine.
” Cuvintele au căzut între noi ca o ușă trântită. Viorel a pus oglinda jos. Pentru prima dată în seara aceea, părea mic. Nu din cauza burții. Ci din cauza adevărului. A făcut un pas spre mine. „Iartă-mă. ” Simplu. Fără glume. Fără brandy.
„Am fost prost. ” Nu știu dacă invitații respirau atunci sau mai târziu. Dar am simțit cum mi se îndreaptă spatele. Nu pentru el. Pentru mine. Am luat oglinda și am agățat-o înapoi pe perete. „Masa este încă pe masă”, am spus calm. „Dacă tot vrem să stăm împreună, hai să stăm respectuos. ” Viorel s-a așezat. Nu a mai turnat brandy.
A încetat să mai facă glume. Mai târziu, după ce invitații au plecat, a strâns farfuriile fără știrea mea. A doua zi dimineață s-a trezit devreme. Nu pentru gantere. La piață. Când s-a întors, avea legume, pește și un mic buchet de flori în geantă. Nu trandafiri scumpi. Doar garoafe. „Amândoi începem”, a spus el. Nu despre slăbit.
Despre respect. Și pentru prima dată după ani de zile, m-am uitat la el și nu am văzut un vultur sau un sac de cartofi. Am văzut un om care a înțeles în sfârșit că dragostea nu se măsoară în cercuri. Ci în felul în care știi să ții o oglindă – mai întâi pentru tine însuți.