și ținea telecomanda ca pe ceva ce i se cuvenea. — La știrile astea mă uit eu, zicea scurt. Mă așezam lângă el, dar parcă nu mai era loc pentru mine. Nici pe canapea, nici în viața mea. Într-o seară, am vrut să-mi fac un ceai și să citesc. Am luat cartea din sertar — una pe care o ascunsesem, să nu o „mute” și pe asta. — Iar citești? a întrebat fără să-și ia ochii de la televizor. — Da. — Mai bine uită-te și tu la ceva util.
Am închis cartea. Atunci am simțit prima dată clar: nu mai eram acasă la mine. Totul devenise „cum vrea Victor”. Frigiderul mutat. Cărțile dispărute. Covorul strâns. Blatul găurit. Programul schimbat. Chiar și eu… schimbată. În noaptea aia n-am dormit bine.
M-am tot întors de pe o parte pe alta. Și, pe la trei dimineața, m-am ridicat. Am mers în bucătărie. Am aprins lumina. Cablul ăla… întins ca un șarpe prin mijlocul bucătăriei. M-am uitat la el și, pentru prima dată, nu mi s-a părut doar incomod. Mi s-a părut… simbolul a tot. Am stat câteva minute în liniște. Apoi m-am întors în dormitor. Victor dormea liniștit, întins pe jumătate de pat.
M-am uitat la el. Nu era un om rău. Dar nici nu era omul meu. Dimineața, m-am trezit mai devreme. Am făcut cafea. Două cești. Am lăsat una pe masă. Când s-a trezit, a venit în bucătărie. — Ți-am spus că o cafea e suficientă. — Pentru tine, am zis calm.
S-a uitat la mine ciudat. — Ce vrei să spui? Am tras aer în piept. — Victor, trebuie să vorbim. S-a așezat. — Spune. — Nu mai pot așa. — Cum așa? — În casa mea… nu mai e loc pentru mine. A tăcut.
— Exagerezi. — Nu. Doar am tăcut prea mult. S-a încruntat. — Și ce vrei? Am spus simplu: — Să pleci. S-a uitat la mine, de parcă nu înțelegea. — Serios? — Da. A râs scurt.
— După tot ce am făcut aici? M-am uitat direct la el. — Tocmai asta e problema. A urmat liniștea. Apoi s-a ridicat. — Bine, a zis. Dacă asta vrei. Nu a făcut scandal. Nu a ridicat vocea. Și-a strâns lucrurile în aceeași zi.
Aceleași sacoșe. Aceleași cutii. Când a ieșit pe ușă, s-a întors: — O să-ți pară rău. Am dat din cap. — Nu cred. Ușa s-a închis. Liniște. Am rămas în mijlocul apartamentului. Am mers încet în sufragerie. Am desfăcut covorul.
Am scos cărțile. Le-am pus la loc, una câte una. Am făcut ceai. M-am așezat pe canapea. Am deschis cartea. Și, pentru prima dată după mult timp… era liniște. Dar nu goală. Era liniștea mea. Și mi-am dat seama de ceva simplu: Mai bine singură și acasă la mine… decât cu cineva și străină în propria viață. Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative.
Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor. Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.