— Ascultă — spuse Petru schimbând tonul. Vocea îi deveni mai moale. — Nu vreau să te supăr. Doar că sunt obosit. Munca, casa, totul e pe capul meu. Înțelegi și tu cât de greu îmi e fără tine? … Eva îl privi lung. Pentru prima dată după mulți ani, nu mai vedea în fața ei soțul pe care îl apăra mereu în fața tuturor. Nu mai vedea bărbatul pentru care gătea în fiecare seară, spăla, călca, făcea ordine și încerca să țină casa în picioare. Vedea doar un om supărat că nu are cine să-i spele farfuriile. Și atunci, în salonul liniștit al spitalului județean din Pitești, Eva simți cum ceva se rupe în ea.
Un fir invizibil care o ținuse ani întregi legată de aceeași viață. — Petru — spuse ea calm — tu mă asculți măcar? — Te ascult — răspunse el, dar se uita deja din nou la telefon. Eva zâmbi amar. — Nu. Nu mă asculți de mult. Petru ridică ochii. — Ce vrei să spui? Eva inspiră adânc. Simțea cum slăbiciunea îi tremură în mâini, dar cuvintele îi veneau tot mai clar. — În ultimii zece ani ai văzut vreodată cât muncesc eu?
Petru ridică din umeri. — Păi… fiecare face ce trebuie. — Exact — spuse Eva. — Eu făceam tot. În minte îi trecură rapid toate zilele acelea: dimineți în care pleca la serviciu după ce făcea cafeaua și micul dejun, seri în care venea obosită și tot ea gătea, spăla, făcea curat. Și niciodată nu se plânsese. Pentru că îi spusese mereu că așa e viața. Dar acum, stând pe patul de spital, cu perfuzia în mână, adevărul o lovea cu o claritate dureroasă. Petru nu era obosit. Petru era doar obișnuit ca altcineva să facă totul. — Tu știi cât costă o zi în spital?
— întrebă ea încet. Petru ridică sprâncenele. — De unde să știu? — Aproape 600 de lei — spuse Eva. — Medicamentele, perfuziile, analizele. El fluieră ușor. — Destul de mult. — Da — spuse ea. — Dar știi ce e mai scump? Petru tăcu. — Sănătatea mea.
În salon se făcu liniște. De pe hol se auzeau pași de asistente și clinchet de tăvi metalice. Petru își frecă ceafa. — Bine, dar… totuși… acasă… Eva îl întrerupse. — Petru, dacă eu nu mă întorceam din criza asta? El rămase nemișcat. Întrebarea căzu în aer ca o piatră. Pentru prima dată pe fața lui apăru nesiguranța. — Ce tot spui… — Doctorul mi-a spus clar — continuă Eva. — Dacă mai stăteam două ore acasă, puteam ajunge la operație. Petru nu mai zise nimic.
Se uită la perfuzie. La mâna ei. La chipul ei palid. Și pentru prima dată părea că înțelege. Dar Eva știa că pentru ea momentul trecuse deja. — Ascultă bine — spuse ea liniștit. — Eu rămân aici până mă fac bine. Cât spune doctorul. Petru deschise gura să protesteze. Dar Eva continuă: — Iar când mă întorc acasă… lucrurile vor fi altfel. — Cum adică?
— Adică vom împărți treaba. El pufni. — Serios? — Foarte serios. Eva îl privi direct în ochi. — Dacă nu, eu plec. Petru râse scurt. — Unde să pleci? Eva ridică ușor din umeri. — Am salariu. Am prietene.
Pot închiria o garsonieră cu 1. 200 de lei pe lună. Petru amuți. Pentru prima dată nu mai avea replică. Nu pentru că suma era mare. Ci pentru că în ochii Evei nu mai era frica aceea veche. Era liniște. Hotărâre. După câteva secunde, Petru se ridică. — Bine… — murmură el. — Mă descurc.
— Mă bucur — spuse Eva. El se opri la ușă. — Vin mâine. Eva zâmbi ușor. — Adu-mi doar papucii și halatul. — Atât? — Atât. Petru plecă. Ușa se închise încet. Eva rămase privind tavanul. Pentru prima dată după mult timp, simțea că respiră cu adevărat.
Nu pentru că durerea dispăruse. Ci pentru că în sfârșit înțelesese ceva simplu: Uneori, cea mai grea vindecare nu e a corpului. Ci a vieții. Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor. Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.