Dumitru a luat încă o înghițitură de vin și, fără să se mai uite la Vera, a spus pe un ton ironic, în italiană: — Ragazzo mio, te-ai îndrăgostit de o cerșetoare. O fată fără bani, fără nume, fără viitor. Andrei a încremenit. Știa foarte bine că tatăl lui făcea asta intenționat. De câte ori voia să jignească pe cineva la masă, trecea pe italiană. Îi plăcea să creadă că restul lumii nu înțelege. Dar Vera a ridicat încet privirea. Și, calm, fără să ridice vocea, a răspuns în aceeași limbă: — Uneori oamenii care au prea mulți bani uită ce înseamnă să fii om.
Lingura lui Dumitru a rămas suspendată în aer. Pentru o clipă, în încăpere s-a făcut liniște deplină. Nici muzica nu se mai auzea. Andrei s-a uitat la Vera cu ochii mari. — Tu… vorbești italiană? a întrebat el. Vera a dat din umeri, simplu. — Am studiat la Bologna doi ani.
Dumitru a clipit des. Pentru prima dată în acea seară, nu mai părea sigur pe el. — Interesant… a murmurat el. Și de ce nu ai spus asta? — Pentru că nu era important. Ea și-a îndreptat spatele și a continuat liniștit: — Când lucrezi cu copii care abia pot rosti primul cuvânt, nu contează câte limbi străine știi. Contează răbdarea. Dumitru a strâns buzele.
— Și totuși… a spus el încet. Salariul tău rămâne mic. Vera a zâmbit ușor. — Aveți dreptate. Nu e mare. Și atunci a scos din geantă un plic subțire. L-a pus pe masă. — Dar asta este.
Dumitru l-a privit suspicios. — Ce e? — O hârtie. El a deschis-o. Privirea i s-a schimbat imediat. Era un document de donație. O donație de 3 milioane de lei pentru centrul de copii cu dizabilități din Brașov. Semnată… Vera Popescu.
Dumitru a ridicat încet capul. — De unde ai…? Vera a vorbit simplu, ca și cum ar fi spus ceva obișnuit. — Bunicul meu a avut o mică fabrică de mobilă. După ce a murit, am vândut-o. Andrei o privea uluit. — Nu mi-ai spus niciodată… — Pentru că nu voiam să conteze. Dumitru a rămas tăcut.
Pentru prima dată în viața lui, nu mai avea replică. Vera a continuat: — Banii sunt utili, domnule Dumitru. Pot construi clădiri frumoase. A făcut o pauză scurtă. — Dar uneori pot construi și oameni. Ea s-a ridicat încet de la masă. — Copiii aceia vor avea logoped, terapii și o sală de recuperare nouă. Pentru mine, asta valorează mai mult decât orice apartament de lux.
Andrei s-a ridicat imediat lângă ea. Pe fața lui se vedea o mândrie liniștită. Dumitru i-a privit pe amândoi. Apoi a lăsat documentul pe masă. Deodată, vocea lui nu mai era aspră. — Vera… Ea s-a întors. Bărbatul bătrân a inspirat adânc. — Eu am construit sute de blocuri.
A făcut o pauză. — Dar cred că tu construiești ceva mai greu. Vera nu a spus nimic. Doar a zâmbit. Și pentru prima dată în acea seară, Dumitru nu a mai văzut în fața lui „o fată săracă”. Ci o femeie puternică. Iar în liniștea salonului, chiar și jazzul părea să sune altfel. Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative.
Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor. Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.