Ușa cafenelei s-a închis încet în urma lor, iar pentru câteva secunde s-a lăsat o liniște ciudată. Natalia și Ion purtau haine vechi, demodate, parcă luate de la second-hand. Ion avea o geacă rosă la coate, iar Natalia un palton subțire, prea mare pentru ea. Privirile tuturor s-au îndreptat spre ei. Mama Anei, Elena, s-a ridicat imediat de la masă.
Era o femeie simplă, cu mâinile muncite și privirea caldă. — Bună ziua, bine ați venit! Poftiți, luați loc — a spus ea firesc, fără nicio urmă de judecată. Tatăl Anei, Gheorghe, le-a strâns mâna cu putere, ca între oameni.— Ne bucurăm că ați venit. Important e că tinerii se iubesc. Natalia a clipit surprinsă.
Se aștepta la ironii, la priviri de sus, poate chiar la rușine. Dar în loc de asta, a primit un zâmbet sincer. Ana stătea emoționată lângă Andrei. Când i-a văzut pe părinții lui, a simțit un nod în gât. Nu pentru hainele lor, ci pentru felul în care erau priviți de ceilalți clienți din cafenea. — Mamă, tată… — a spus Andrei, ridicându-se — ea este Ana. — O fată frumoasă — a murmurat Natalia, forțat.
Discuția a început stângaci. S-a vorbit despre vreme, despre drum, despre mâncare. Familia Anei a comandat cafea pentru toată lumea, fără să se uite la preț. — Noi nu suntem oameni cu avere — a spus Gheorghe calm. — Dar ce-am avut, am muncit cinstit. Am crescut-o pe Ana cu frică de Dumnezeu și respect pentru oameni. Natalia își frământa batista în mână.
Simțea cum planul ei începea să scârțâie. La un moment dat, ospătarul a venit cu nota. Gheorghe a scos din buzunar un portofel vechi și a numărat bancnotele de 50 de lei. — Stați, plătim noi — a intervenit Ion. — Nu, fiecare plătește partea lui. Așa e corect — a răspuns Gheorghe ferm. Natalia a simțit cum i se încălzește fața.
Nu asta trebuia să se întâmple. După câteva minute, Ana s-a ridicat.— Vreau să vă arăt ceva — a spus ea. I-a condus pe toți afară, în parcare. Acolo, sub un copac, era parcată o mașină nouă, strălucitoare. — E a părinților mei — a spus Ana. — Tata a lucrat 20 de ani în construcții în Italia. Banii i-a pus deoparte, nu i-a aruncat pe haine sau pe laude.
Casa noastră e modestă, dar fără datorii. Ion a înghețat.— Cum adică…? Gheorghe a zâmbit.— Avem economii. Avem și un teren. Iar pentru Ana am pus deoparte 40.000 de euro.
Nu ca să cumpărăm oameni, ci ca să o ajutăm la început de drum. Natalia a simțit cum i se taie picioarele. Atunci, Ion a oftat adânc și a spus adevărul:— Ne-am îmbrăcat așa… ca să vedem cum sunteți. A urmat o pauză grea. Elena s-a uitat lung la ei, apoi a spus liniștit:— Omul nu se vede după haine.
Dar după fapte, da. Natalia a lăsat capul în jos. Pentru prima dată, i-a fost rușine. — Ana… iartă-mă — a spus ea încet. — Am judecat fără să cunosc. Ana s-a apropiat și i-a luat mâna.— Important e ce facem de acum înainte. Nunta a avut loc câteva luni mai târziu, la căminul cultural din sat.
Mese simple, muzică populară, rude vesele. Natalia a dansat până dimineață, iar la final a spus tuturor:— Am câștigat nu doar o noră, ci o lecție de viață. Și chiar așa a fost.