Toți ochii s-au întors spre el. Tata. Un bărbat simplu, cu mâinile bătătorite de volan, cu umeri largi și spatele drept. Costumul lui nu era scump, dar era curat, călcat cu grijă.
Cravata o purta rar, doar la ocazii importante. Iar asta era una dintre ele. A privit sala fără grabă. Oameni îmbrăcați în haine scumpe.
Priviri pline de judecată. Apoi s-a uitat la Ana. I-a zâmbit scurt. Acel zâmbet care îi spunea mereu: „Sunt aici.” „Bună seara”, a spus el calm.
Nu a ridicat vocea. Nu a cerut atenție. Și totuși, liniștea s-a așternut imediat. Elisabeta a ridicat o sprânceană, vizibil iritată. „Nu intenționam să vorbesc”, a continuat tata, „dar dacă tot am ajuns la capitolul cadouri și clarificări…” A scos din buzunar un plic simplu, alb, fără sigle sau ștampile aurii.
L-a deschis cu gesturi lente. „Eu sunt șofer de tir de peste treizeci de ani”, a spus. „Am dormit prin parcări, am mâncat conserve reci, am ratat zile de naștere și sărbători. Nu am trusturi. Nu am avocați scumpi.” Un murmur discret s-a auzit prin sală. „Dar am muncit. Și am pus deoparte.
Leu cu leu.” A întors foaia spre public. „Apartamentul din Brașov, două camere, complet achitat. Este trecut exclusiv pe numele fiicei mele, Ana.” Sala a înghețat. Elisabeta a clipit des, pentru prima dată nesigură. „Nu pentru că nu am încredere în căsnicie”, a continuat tata, „ci pentru că un copil trebuie protejat. Mai ales când cineva îl calcă în picioare în public.” Ana simțea cum genunchii îi tremură.
Lacrimile i se rostogoleau pe obraji, dar nu mai erau de rușine. Erau de recunoștință. Tata s-a întors spre Leo. „Băiete”, a spus simplu, „o femeie care îți stă alături când nu are nimic nu merită umilită când intră într-o familie cu bani.” Leo a ridicat capul. Prea târziu. „Iar tu”, a spus tata, privind-o pe Elisabeta drept în ochi, „ai vrut să te asiguri că fiica mea nu ia nimic.
Ei bine, stai liniștită. Are deja tot ce îi trebuie. Demnitate. Și un tată.” A pus plicul pe masă și s-a așezat.
Nimeni nu a aplaudat. Nu era genul de moment pentru aplauze. Era genul de moment care schimbă lucruri. Ana s-a uitat la Leo o ultimă dată.
A înțeles totul. Și-a scos încet verigheta și a pus-o pe masă. „Mulțumesc pentru nuntă”, a spus ea calm. „Dar eu aleg alt drum.” A plecat cu tata de braț. În seara aceea, într-o mașină veche, pe un drum liniștit, Ana a zâmbit printre lacrimi. Pentru prima dată, se simțea bogată.