Pe măsură ce ziua nunții se apropia, ceva în mine începea să scârțâie. Nu era un gând clar. Doar o senzație. Irina mă suna zilnic. Ba mai voia alte flori. Ba un alt meniu.
Ba muzică schimbată. — Doamnă Gabriela, e nunta mea… o să fie o singură dată în viață, spunea, cu vocea ei dulce. Și eu plăteam. De fiecare dată. Matei părea orbit. Când am încercat, într-o seară, să-i spun că lucrurile scapă de sub control, m-a privit mirat. — Mamă, exagerezi. Irina doar vrea să fie totul frumos.
Am tăcut. Cu o săptămână înainte de nuntă, am auzit întâmplător o conversație care mi-a înghețat sângele. Eram la Conacul Belami, să verific ultimele detalii. Irina era cu telefonul la ureche, râzând. — Stai liniștită, spunea. După nuntă, rezolv tot. Bătrâna a pus deja casa pe numele băncii.
Bătrâna. Așa mă numea. Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Am plecat fără să spun nimic. În seara aceea n-am dormit. Am scos toate actele.
Contracte. Plăți. Împrumuturi. Totul era pe numele meu. Irina nu semnase nimic. A doua zi, am sunat calm.
Am anulat TOT. Locație. Meniu. Formație. Flori. Rochie.
Tot ce fusese plătit, a fost blocat. Ziua nunții a venit oricum. Irina a mers înainte, sigură pe ea. Credea că e prea târziu să mai fac ceva. Când am intrat în biserică, m-a văzut și m-a atacat direct. — Ce cauți aici? Atunci i-am spus replica.
Apoi am făcut un pas într-o parte. În spatele meu era o femeie elegantă, cu spatele drept. — Irina, a spus ea calm. Sunt mama ta. Fața Irinei s-a albit. Femeia a continuat: — Nu sunt moartă. Nici săracă.
Te-am recunoscut când mi-a trimis cineva poza rochiei tale pe internet. Murmurul a umplut biserica. Matei se uita când la mine, când la Irina. — Ai mințit, a șoptit el. Irina a început să plângă, dar lacrimile nu mai păcăleau pe nimeni. — Ai folosit-o pe mama mea, a spus Matei tare. Și pe mine. A ieșit din biserică.
Nunta s-a terminat înainte să înceapă. Casa mea a rămas a mea. Fiul meu, lângă mine. Iar Irina a plecat exact așa cum a venit. Cu mâinile goale. Dacă ți-a plăcut, distribuie postarea: