Există oameni care trăiesc cu o povară atât de grea încât fiecare respir pare o luptă.Pentru Emilia Ghinescu, fiecare zi din ultimii 17 ani a fost o bătălie tăcută, o durerecare nu se vindecă niciodată. Iar acum, în pragul unei noi comemorări, ea se pregăteștesă revină la locul unde durerea ei începe și se sfârșește. Ceea ce urmează să descoperiva schimba modul în care înțelegi puterea unei mame care refuză să accepte uitarea.
În casa unei familii din România, într-o noapte care a marcat pentru totdeauna destinulmai multor oameni, ceva teribil s-a întâmplat. Sângele era peste tot – pe perdele, peclanțe, în locuri care vorbeau de o luptă disperată. Dar ceea ce a făcut această povestecu adevărat înfricoșătoare nu a fost doar violența, ci ceea ce a urmat.
Răspunsurile pecare le-a găsit mama au venit din locuri pe care nu și le-ar fi imaginat niciodată. Elodia Ghinescu era o avocată respectată care a dispărut fără urmă în august 2007 dinapartamentul de la etajul patru unde locuia cu soțul ei, Cristian Cioacă, un fost polițist.Scena crimei era evidentă, dar trupul ei nu a fost găsit niciodată. Cioacă a fost condamnatla nouă ani de închisoare și recent eliberat, dar pentru mama Elodiei, pedeapsa nu a adusniciodată răspunsurile pe care le căuta.
Disperarea a împins-o să caute adevărul pe căipe care nu și le-ar fi dorit niciodată. “Am fost asaltată de vrăjitoare, m-au căutat foarte multe, îmi trimiteau și scrisori, darnu am dorit, mi-a fost frică, sunt o fire bisericoasă”, mărturisește Emilia. Într-un momentde slăbiciune, a apelat la parapsihologi, sperând să afle ce s-a întâmplat cu fiica ei.Răspunsurile au fost confuze și contradictorii, adâncind și mai mult durerea unei mamedisperate care căuta doar adevărul. Totuși, un moment a marcat-o profund și a confirmatcele mai negre bănuieli pe care le avea.
Un preot orb, fără să o lase măcar să termine fraza sau să spună numele fiicei, i-a datun răspuns care încă îi răsună în minte: “A omorât-o soțul!” Aceste cuvinte au căzutca o sentință definitivă asupra unei femei care căuta cu disperare adevărul. Pentru Emilia,această revelație spirituală a fost mai clară decât orice probă materială prezentată îninstanță. “Ne ducem la biserică, împărțim pachete, i-am făcut și parastas, am făcut mereutot ce este necesar unei persoane care a murit”, spune ea cu vocea tremurând de emoție. Ea a transformat durerea într-un ritual sfânt, organizând parastase și respectând toatetradițiile pentru cei adormiți, deși nu are un mormânt la care să se roage.
La cimitir apus doar o fotografie pe cruce, ultimul refugiu al unei iubiri de mamă care nu se predă.Fiecare an care trece adâncește golul din sufletul ei, dar întărește și convingerea căElodia merită să fie amintită. “Trupul fiicei mele e de negăsit. La cimitir am pus pozaei pe cruce. Nu mai există nicio speranță să îi găsim trupul”, spune ea cu resemnare.
Pentru Emilia Ghinescu, parastasul nu este doar un gest religios, ci o formă de rezistențăîmpotriva uitării și a nedreptății. Este promisiunea unei mame că, indiferent de câți anivor mai trece, fiica ei nu va fi niciodată uitată. În curând, ea va marca din nou ziua încare Elodia ar fi trebuit să împlinească 55 de ani.
Iar adevărul despre moartea ei varămâne viu în memoria celor care au iubit-o, o promisiune pe care o mamă nu o va abandonaniciodată, indiferent cât de grea devine durerea.