Ea ridică privirea din ceașca de cafea și îl privi drept în ochi. Nu zâmbi. Nu oftă. Spuse doar calm, dar ferm: — Întreab-o pe mama ta dacă ți-ar prăji ea niște chifteluțe. Doar i-ai dat bani de sanatoriu. Poate are și o tigaie acolo, cine știe? Dima rămase nemișcat, cu mâna suspendată în aer, ca și cum vorbele ei l-ar fi lovit peste față. Încercă să zâmbească, să glumească, dar Larisa rămase serioasă. Mai serioasă ca niciodată.— Lari, hai, nu fi supărată. E mama mea… Nu avea bani, se simțea rău… — Și noi cum o ducem, Dima? Eu cum o duc?
Ce se întâmplă dacă fiecare bănuț câștigat dispare undeva, iar visele noastre rămân doar vorbe? Încă mai crezi în „poate cândva”?— N-am putut s-o refuz. E mama mea…— Și mama mea e tot mama mea. Dar diferența e că soțul meu nu mă sună zilnic ca să-mi aducă aminte de vinovăția lui.Și știi ce e mai trist? Că clientul tău te ține de mână mai des decât mine. Și m-am săturat, Dima. Să fiu mereu a doua alegere în propria mea familie. Pentru că asta sunt acum — o soluție temporară.Se ridică de la masă și începu să strângă ceștile goale. Mișcările ei erau calme, mecanice. Dima o privea în tăcere, ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.— Deci… chiar i-ai trimis mamei tale toți banii?— Da. Trei sute doisprezece mii.
A spus că vrea la mare. I-am plătit biletul și cazarea. Și ea merită puțină liniște, nu?— Dar noi? Ce facem cu noi?— Noi? Noi ne descurcăm ca de obicei. Sau poate, de data asta, o să afli cum e să rămâi cu mâinile goale, pentru că altcineva „avea mai multă nevoie”.Se lăsă o liniște apăsătoare. Doar frigiderul vechi bâzâia încet în fundal. Dima se așeză încet și își ascunse capul în palme.— N-am crezut niciodată că te va durea atât…— N-ai vrut să te gândești la asta, Dima. Ți-a fost mai ușor să spui „Las-o, o să-i treacă Larisei, e înțelegătoare”.Dar știi ce? M-am săturat să fiu „înțelegătoare”.După o tăcere lungă, Dima se ridică și se apropie de ea. Glasul i se îmblânzise.— Iartă-mă… Am greșit.
Nu vreau să te pierd. Nu vreau să stric ce avem.Larisa îl privi, fără furie, doar cu oboseală.— Atunci dovedește-mi. Nu cu flori. Nu cu vorbe. Cu fapte. Data viitoare când mama ta te sună și cere bani, să ai curajul să spui „nu”. Sau măcar „nu acum”.— Ai dreptate…— Și încă ceva. De azi înainte, vom discuta împreună toate deciziile legate de bani. Gata cu hotărârile luate pe ascuns. Suntem o echipă. Sau nu suntem nimic.Dima încuviință din cap.
Știa că dacă o mai dezamăgea o dată, Larisa nu avea să mai rămână. Îl iubea, dar iubirea nu înlocuiește respectul și echilibrul.A doua zi, Dima vându bicicleta lui scumpă, care zăcea nefolosită de doi ani în magazie. Cu banii obținuți, îi cumpără Larisei o plită electrică nouă și un blender.Când s-a întors acasă, i-a lăsat o notiță scurtă:„Pentru visele noastre. Le meriți.”Larisa îl privi și, pentru prima dată după mult timp, zâmbi.— Văd că începi să înțelegi…— Mai vrei să mergem în vacanță?— Dacă după toate ratele ne mai rămâne ceva, da. Dar știi… cele mai frumoase vacanțe încep cu liniștea de acasă.În seara aceea, n-au fost chifteluțe. Au fost cartofi copți, râsete și planuri scrise pe colțul unui caiet vechi.Pentru prima dată după mult timp, Dima n-a așteptat telefonul mamei. A pus telefonul pe silențios. Ținea mâna Larisei în a lui. Și tăceau. Dar tăcerea aceea era diferită. Plină de promisiuni.Ea ridică privirea din ceașca de cafea și îl privi drept în ochi.
Nu zâmbi. Nu oftă. Spuse doar calm, dar ferm:— Întreab-o pe mama ta dacă ți-ar prăji ea niște chifteluțe. Doar i-ai dat bani de sanatoriu. Poate are și o tigaie acolo, cine știe?Dima rămase nemișcat, cu mâna suspendată în aer, ca și cum vorbele ei l-ar fi lovit peste față. Încercă să zâmbească, să glumească, dar Larisa rămase serioasă. Mai serioasă ca niciodată.— Lari, hai, nu fi supărată. E mama mea… Nu avea bani, se simțea rău…— Și noi cum o ducem, Dima? Eu cum o duc? Ce se întâmplă dacă fiecare bănuț câștigat dispare undeva, iar visele noastre rămân doar vorbe? Încă mai crezi în „poate cândva”?— N-am putut s-o refuz.
E mama mea…— Și mama mea e tot mama mea. Dar diferența e că soțul meu nu mă sună zilnic ca să-mi aducă aminte de vinovăția lui.Și știi ce e mai trist? Că clientul tău te ține de mână mai des decât mine. Și m-am săturat, Dima. Să fiu mereu a doua alegere în propria mea familie. Pentru că asta sunt acum — o soluție temporară.Se ridică de la masă și începu să strângă ceștile goale. Mișcările ei erau calme, mecanice. Dima o privea în tăcere, ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.— Deci… chiar i-ai trimis mamei tale toți banii?— Da. Trei sute doisprezece mii. A spus că vrea la mare. I-am plătit biletul și cazarea.
Și ea merită puțină liniște, nu?— Dar noi? Ce facem cu noi?— Noi? Noi ne descurcăm ca de obicei. Sau poate, de data asta, o să afli cum e să rămâi cu mâinile goale, pentru că altcineva „avea mai multă nevoie”.Se lăsă o liniște apăsătoare. Doar frigiderul vechi bâzâia încet în fundal. Dima se așeză încet și își ascunse capul în palme.— N-am crezut niciodată că te va durea atât…— N-ai vrut să te gândești la asta, Dima. Ți-a fost mai ușor să spui „Las-o, o să-i treacă Larisei, e înțelegătoare”.Dar știi ce? M-am săturat să fiu „înțelegătoare”.După o tăcere lungă, Dima se ridică și se apropie de ea. Glasul i se îmblânzise.— Iartă-mă… Am greșit. Nu vreau să te pierd. Nu vreau să stric ce avem.Larisa îl privi, fără furie, doar cu oboseală.— Atunci dovedește-mi.
Nu cu flori. Nu cu vorbe. Cu fapte. Data viitoare când mama ta te sună și cere bani, să ai curajul să spui „nu”. Sau măcar „nu acum”.— Ai dreptate…— Și încă ceva. De azi înainte, vom discuta împreună toate deciziile legate de bani. Gata cu hotărârile luate pe ascuns. Suntem o echipă. Sau nu suntem nimic.Dima încuviință din cap. Știa că dacă o mai dezamăgea o dată, Larisa nu avea să mai rămână. Îl iubea, dar iubirea nu înlocuiește respectul și echilibrul.A doua zi, Dima vându bicicleta lui scumpă, care zăcea nefolosită de doi ani în magazie.
Cu banii obținuți, îi cumpără Larisei o plită electrică nouă și un blender.Când s-a întors acasă, i-a lăsat o notiță scurtă:„Pentru visele noastre. Le meriți.”Larisa îl privi și, pentru prima dată după mult timp, zâmbi.— Văd că începi să înțelegi…— Mai vrei să mergem în vacanță?— Dacă după toate ratele ne mai rămâne ceva, da. Dar știi… cele mai frumoase vacanțe încep cu liniștea de acasă.În seara aceea, n-au fost chifteluțe. Au fost cartofi copți, râsete și planuri scrise pe colțul unui caiet vechi.Pentru prima dată după mult timp, Dima n-a așteptat telefonul mamei. A pus telefonul pe silențios. Ținea mâna Larisei în a lui. Și tăceau. Dar tăcerea aceea era diferită. Plină de promisiuni.