Un inel. RECLAMA Nu unul oarecare. RECLAMA Nu ceva ales în grabă, pe ultima sută de metri. Era simplu, din aur, fin ca o promisiune spusă șoptit. Iar pe interior ascundea o gravură. Citește și:VIDEO 10 000 de oameni în stradă, după ce un italian a fost ucis de un grup de români în fața fiului de 11 ani: „L-au omorât în bătaie”Descoperire șocantă în Germania! Un cap de om a fost abandonat în fața tribunalului din Bonn Mi-au început să-mi tremure degetele atât de tare, încât abia l-am putut ține între palme.
M-am lăsat încet pe podea, acolo, lângă dulap, și am încercat să deslușesc literele. „Pentru încă 10 ani… și încă o viață. ”Mi s-a tăiat răsuflarea. Nu era un parfum ieftin. Nu fusese o greșeală. Era… o surpriză. O surpriză pe care nu i-am îngăduit să mi-o arate.
Lacrimile au pornit fără să le mai pot opri. Mi-am dus palma la gură și am izbucnit într-un plâns cum n-am mai avut de la înmormântare. „De ce n-am avut răbdare…” am șoptit, abia auzită de mine însămi. Îmi aminteam atât de clar ziua aceea. Eu, aranjată, cu obrajii calzi de emoție, cu cutia cadoului îmbrăcată atent în hârtie lucioasă. El, ostenit, dar cu un zâmbet liniștit în colțul gurii. I-am întins ceasul.
A rămas fără cuvinte, cu ochii umezi. „E prea mult…”Atunci eu am simțit doar mândrie, caldă și grea în piept. După care mi-a dat sticla aceea, banală la prima vedere. Și în clipa aceea, ceva s-a frânt în mine. „Atât ai putut? ”Rece, tăios, ca și cum fiecare silabă ar fi fost un verdict. Am văzut cum i se schimbă privirea.
Cum zâmbetul i se stinge încet, ca o lumină stinsă pe rând. Nu a protestat. A înclinat doar din cap, tăcut. „Am vrut să fie… altfel,” a murmurat. Dar eu n-am vrut să ascult. Am pus sticla deoparte și am închis discuția cu o mișcare scurtă, definitivă. Iar el nu a mai deschis-o niciodată.
Trei săptămâni mai târziu… telefonul. Accident. „Nu s-a mai putut face nimic. ”Atunci s-a oprit viața mea. Doar că vina… vina a apărut mai târziu, când tăcerea a devenit grea și camera a rămas prea largă fără el. Și acum, lipită de podea, cu inelul strâns în palmă, am simțit-o din plin. Nu fusese nepăsător.
Nu fusese zgârcit. Încercase să-mi dăruiască mai mult decât un obiect frumos. Încercase să-mi dăruiască un orizont, o promisiune, un viitor. M-am ridicat cu greu și am mers la sertarul unde păstrasem lucrurile lui. Ceasul era acolo. Nici el nu apucase să-l poarte. Am luat ceasul la piept, lângă inimă, ca și cum ar fi putut bate din nou pentru amândoi.
„Îmi pare rău…” am spus, gâtuită. „Atât de rău…”Apoi am ridicat iar inelul. Fără să mai ezit, l-am așezat pe deget. Se potrivea perfect. De parcă ar fi fost croit după mine. De parcă el ar fi știut. Mi s-a așezat un zâmbet ciudat, străvezie bucurie peste lacrimi.
Pentru întâia oară după multă vreme, nu mai era doar durerea aceea înțepătoare. Era și altceva, o atingere blândă, o prezență care mă îmbrățișa dinăuntru. Simțeam… că încă e aici. Am ieșit pe balcon. Liniște. Un soare blând, care nu te arde, doar încălzește. Oameni grăbiți, trecând pe trotuar ca niște fire de apă prinse în același râu.
Viața mergea mai departe, implacabilă și domoală în același timp. Și, pentru prima oară, am simțit că pot merge și eu odată cu ea. Nu pentru că l-am uitat. Nu pentru că l-Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare. Citește și:VIDEO „Era foarte trist” Ce l-a făcut pe paznicul băncii din Brăila să își taie gâtul în fața colegilor și în ce stare se află bărbatulO femeie și amantul ei au decis să-l împingă pe soț de pe o prăpastie pentru a-i lua toată averea… dar nici măcar nu își imaginau cum se va Anunțul USR care zguduie clasa politică!