Răzvan Lucescu a rămas ore în șir lângă sicriul tatălui său, într-o tăcere apăsătoare, dar demnă. Cu o sticlă de apă alături și cu privirea fixată asupra mulțimii, a primit pe rând pe toți cei veniți să-și ia rămas-bun, strângându-le mâna și împărtășind cu ei durerea. RECLAMA Gesturile sale au fost discrete, iar atitudinea, neclintită: nu a căutat reflectoarele, ci a oferit sprijin.
Cei care au trecut prin fața catafalcului au găsit în el un sprijin moral, o punte între familia îndoliată și sutele de oameni care au dorit să-i aducă omagii lui Mircea Lucescu. RECLAMA Durerea a fost vizibilă în fiecare clipă, însă respectul afișat de Răzvan a transformat liniștea în mesaj. Întâlnirea cu Edi și Anghel Iordănescu Printre cei care au venit să își arate respectul s-au aflat și Edi Iordănescu și tatăl său, Anghel Iordănescu.
Momentul revederii cu Răzvan a fost încărcat de emoție, într-o sală în care pașii se auzeau în surdină și fiecare strângere de mâini spunea mai mult decât orice discurs. Citește și: Șoferii scapă de o amendă care acum este 1. 600 de lei.
Nu vor mai fi obligați să arate permisul polițistului I-am făcut curățenie în birou timp de opt ani „Tatăl meu este efectiv la pământ. Ne-am oprit și am vorbit puțin cu Răzvan, ne-a prins pe amândoi de mâini și ne-a spus: Petreceți cât mai mult timp împreună. Sunt momente foarte grele și, din păcate, fotbalul românesc, România, mai pierde un om mare”.
Aceste cuvinte, primite ca un îndemn de familie, au rezumat perfect starea din Arena Națională: o sală mare, dar parcă mică pentru avalanșa de emoții. Un fiu care își conduce tatăl pe ultimul drum și doi selecționeri, tată și fiu, împărtășind aceeași lecție simplă: timpul petrecut împreună nu se mai întoarce. În tăcerea tribunelor, fotbalul a părut mai puțin un joc și mai mult o familie extinsă.
Valul de omagii pe Arena Națională Sicriul cu trupul neînsuflețit al lui Mircea Lucescu a fost depus miercuri la Arena Națională, transformând stadionul într-un loc de reculegere. Rând pe rând, foști elevi, prieteni și personalități publice au trecut să lase flori și să rostească o rugăciune. Printre cei prezenți s-au numărat Marius Lăcătuș și Ilie Bolojan, iar din exteriorul țării este așteptat Rinat Ahmetov, patronul Șahtior Donețk, club pe care antrenorul român l-a condus timp de 12 ani.
La rândul său, viceprim-ministrul Cătălin Predoiu a venit să își arate respectul, transmițând un mesaj scurt, dar cu greutate: „Exprimăm respectul pentru omul, profesionistul desăvârșit și patriotul Mircea Lucescu. ” Ecourile acestor cuvinte s-au împletit cu aplauzele discrete ale oamenilor care, pe măsură ce înaintează spre catafalc, rememorează momentele definitorii din cariera antrenorului: victorii istorice, trofee, dar mai ales impactul formator asupra generațiilor de jucători. Respectul comun a devenit limbajul tuturor – suporteri, oficiali, antrenori și oameni simpli – uniți în fața unei personalități care a depășit granițele terenului.
Pe culoarele stadionului, pașii se succed fără graba obișnuită a zilelor de meci. Coroanele de flori se așază una după alta, iar fotografiile alb-negru alternează cu amintirile color ale celor care l-au cunoscut ori doar l-au admirat de la distanță. Răzvan Lucescu rămâne aproape, atent la fiecare om care se apropie, răspunzând cu un semn din cap, cu o strângere de mână, cu un mulțumesc rostit încet.
Fluxul de oameni nu s-a oprit nicio clipă: familii, foști jucători, antrenori, dar și copii care au învățat numele „Lucescu” din poveștile părinților. În acest cadru, gestul discret al lui Răzvan – veghea de lângă sicriu și deschiderea față de fiecare om – rămâne imaginea unei zile în care tăcerea a spus totul.