…el era în genunchi pe pat, cu telefonul în mână și cu o lanternă aprinsă, scotocind disperat printre perne și cearșafuri. La început am rămas împietrită. În mintea mea au trecut într-o secundă o mie de gânduri. „Ce face? De ce zguduie patul? Ce caută la ora asta? ” M-am ridicat puțin pe cot și am șoptit, încă amețită de somn: — Andrei… ce faci? El a tresărit atât de tare încât aproape a căzut de pe pat.
— Doamne, m-ai speriat! a șoptit el. — Eu te-am speriat? Tu zgudui patul ca la cutremur! Pentru o clipă a tăcut. Apoi s-a scărpinat în cap, rușinat, ca un copil prins cu borcanul de dulceață. — Caut ceva. — La trei dimineața?!
A oftat și s-a așezat pe marginea patului. — Verigheta mea. În secunda aia m-am trezit complet. — Cum adică verigheta?! A ridicat mâna. Degetul era gol. Simțeam cum mi se strânge stomacul. Verigheta o pusesem cu câteva ore înainte, în fața tuturor.
Familia, prietenii, muzica, fotografiile… totul fusese perfect. — Andrei… te rog spune-mi că glumești. — Nu glumesc… a murmurat el. Mi-a explicat repede. Când am ajuns în cameră, era atât de obosit încât și-a scos sacoul, pantofii și… fără să-și dea seama, probabil și verigheta. Crezuse că a pus-o pe noptieră. Dar noptiera era goală. Am aprins lumina mare.
Camera arăta ca după război. Petale de trandafir pe jos, haine aruncate peste tot, plicuri de la rude, cutia cu pantofii mei. Am început să căutăm. Pe sub pat. În baie. În valiză. În buzunarele sacoului. Nimic.
Trecuseră deja douăzeci de minute și simțeam cum mă apucă nervii. — Andrei… dacă am pierdut-o?! — N-am pierdut-o! E aici… trebuie să fie aici. Dar vocea lui nu suna prea sigură. La un moment dat m-am așezat pe marginea patului și am oftat. — Prima noapte de căsnicie… și noi căutăm verigheta prin cameră. El a râs scurt.
— Dacă asta e cel mai mare necaz al nostru, înseamnă că o să fie o căsnicie bună. Am continuat să căutăm. Și atunci am auzit un sunet mic. „cling”. Ne-am oprit amândoi. — Ai auzit? — Da… Sunetul venea de lângă pat. Andrei a ridicat salteaua puțin.
Și acolo… între saltea și somieră… strălucea verigheta. Am izbucnit amândoi în râs. Andrei a ridicat-o ca pe o comoară pierdută. — Gata! Am găsit-o! A pus-o imediat pe deget și s-a uitat la mine cu un zâmbet obosit. — Cred că asta a fost primul nostru test ca soț și soție. M-am întins din nou în pat și am stins lumina.
— Dacă toate problemele noastre o să se rezolve așa… căutând împreună până găsim soluția… eu zic că o să fim bine. El s-a băgat sub pătură și m-a tras aproape. — Exact asta m-am gândit și eu. În liniștea nopții, cu verighetele la locul lor, am adormit din nou. Obosiți, dar cu un sentiment ciudat de liniște. Pentru că uneori căsnicia nu începe cu gesturi perfecte sau momente ca în filme. Uneori începe la trei dimineața, căutând o verighetă pierdută sub saltea… și râzând împreună când o găsești. Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative.
Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor. Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.